Ceaiul - aspecte generale

Sursa foto: wikipedia

Ceaiul este, de fapt, o băutură obţinută prin infuzarea frunzelor sau mugurilor din arbustul de ceai, numit Camellia sinensis pe care-l aveţi mai sus în imagine.

Povestea ceaiului începe în provincia Yunnan (China) în urmă cu mai mult de 5000 ani. Există foarte multe legende privind descoperirea acestei băuturi, însă cea mai cunoscută este cea a împăratului Shen Nung. Acesta a dat un edict care specifica fierberea apei drept obligatorie, ca măsură igienică, iar într-o zi de vară, pe când se odihnea, servitorii săi au fiert apă pentru băut. În această apă au căzut frunze din arbustul la umbra căruia se aflau, împăratului i-a plăcut această infuzie şi astfel a apărut ceaiul.

Acesta a ajuns în Europa în jurul anului 1606 când s-a înregistrat prima ladă cu ceai, într-un port din Amsterdam. Ceaiul a devenit o băutură la modă printre olandezii bogați și din Olanda s-a răspândit și în alte țari din vestul Europei. La curtea engleză, obiceiul de a bea ceai a fost introdus la mijlocul secolului al XVII-lea de către prințesa lusitană Ecaterina de Braganza in urma căsătoriei cu viitorul rege Carol al II-lea al Angliei. Britanicii au preluat cu entuziasm obiceiul, fiind și în prezent unii dintre cei mai mari consumatori de ceai.

Camellia sinensis este o plantă persistentă care crește spontan mai ales în zonele tropicale și sub-tropicale.

Sunt cultivate două varietăţi principale ale plantei: varietatea cu frunze mici de China (C. sinensis sinensis) și cea cu frunze mari de Assam - stat din N-E Indiei (C. sinensis assamica).

În funcţie de tipul de procesare, identificăm ceaiul alb, ceaiul negru, ceaiul verde, ceaiul oolong şi ceaiul pu-erh, toate provenind din aceeaşi plantă.

Ceaiul alb

Provine din mugurii şi frunzuliţele foarte tinere pe care încă se distinge puful alb. Acestea sunt uscate la o temperatură scăzută (de multe ori la soare) pentru obţinerea unui grad mic de oxidare. Infuzat, ceaiul alb dă un lichid limpede și de culoare foarte deschisă, cu savoare delicată.

Ceaiul verde

Este obținut oprind oxidarea frunzelor de ceai prin uscarea acestora imediat după recoltare. Oprirea procesul de oxidare se face, în majoritatea cazurilor prin metode termice care distrug enzima responsabilă de oxidarea frunzelor (fie prin metoda tradiţională chinezească de prăjire în tigaie, fie prin metoda japoneză cu abur fierbinte). Acest tip de ceai are o ușoară nuanța verde-gălbuie şi aromă delicată specifică.

Ceaiul oolong

Este un fel de ceai tradiţional chinezesc, semioxidat, situându-se între ceaiul negru şi cel verde (din punct de vedere al oxidării). Infuzia are o culoare de la verde deschis până la auriu închis, iar aroma sa poate fi ierboasă, florală sau fructată, lăsând în gură un gust dulceag.

Ceaiul negru

Acest tip de ceai se realizează lăsând frunzele de ceai să oxideze complet, în mod natural.  Infuzia are culoare roșiatică cu gust mai intens decât al ceaiurilor mai puțin oxidate, putând avea arome de migdale, flori sălbatice, fructe, malț. Este cea mai consumată formă de ceai, în ţările europene.

Ceaiul pu-erh

Denumirea sa provine de la târgul cu acelaşi nume, din provincia Yunnan, unde se găsea. Este singurul tip de ceai care se îmbunătățeste pe măsură ce se învechește, un ceai pu-erh de bună calitate obţinându-se printr-o învechire de mulţi ani. Ceaiul este disponibil în diferite stadii de oxidare, iar procesarea sa presupune şi comprimarea frunzelor în diferite forme. Infuzia este limpede, are culoare roșiatica și un gust puternic, cu atât mai catifelat cu cât ceaiul este mai vechi.

            Sper că nu v-am plictisit şi că vi s-au părut interesante lucrurile astea. Eu personal nu ştiam că ceaiul înseamnă infuzarea unei singure plante şi mereu m-am întrebat ce conţine ceaiul alb sau ceaiul negru. Sunt o consumatoare a acestei băuturi, atât în scop curativ, cât şi de plăcere şi plănuiesc să vă arăt şi vouă ce ceaiuri beau eu.

Pupici.